În bârlogul ursului

              Mult timp am preferat să spun şi să cred că nu ştiu ce vreau, dar vreau atât de multe încât nici măcar nu mai ştiu cu ce să încep. Mi-am promis că pe blogul acesta nu o să scriu despre politică, cel puţin nu despre politica de azi, dar azi nu e vorba de politcă, e vorba despre lucrurile pe care mi le doresc. Nu consider că deţin în vre-un fel adevărul istoric, ci doar scriu perspectiva pe care eu o am asupra României şi felul în care mi-ar fi plăcut să fie. În primul rând vreau o clasă politică aleasă pe ideiile în care cred şi pe care le promovează, nu pe numărul de voturi pe care reuşesc să-l cumpere. Vreau măcar două partide politice oneste, corecte şi curate. Mi-e dor de PNŢ si de membrii lui (cu toate că nu am trăit acele vremuri), care au îndurat zeci de ani de suferinţă pentru că au crezut în ceva. E dureors că am fost furaţi de fiecare clasă politică de după 1989 încoace, dar e mult mai dureros faptul că ...

               Întotdeauna mi-a plăcut să cred în oameni, şi am crezut atât de mult în ei, încât de multe ori am preferat să le acord lor o prioritate mai mare decât mie. Am învăţat asta de la persoana pe care, am iubit-o cel mai mult pe lumea asta şi pe care încă, poate, o iubesc. Îmi spuneam că fiecare om are o umbră de bunătate în el, că nimeni nu face o promisiune fără a avea nicio intenţie s-o onoreze şi dacă încerci să crezi în bunătatea lor, umbra aceea va răsări, ca şi o floare din pământ, dar nu toate seminţele ajung să înflorească, din contră, unele putrezesc, şi abia pe urmă putregaiul lor păstreză vii alte flori. M-am bucurat mereu când ii vedeam pe alţii fericiţi, şi încă mă bucur, dar parcă nu e suficient. Şi fiecare zi, peste care se aşează noaptea, ca o cortină la finalul piesei, accentuează nemulţumirele şi aşteptările. Presiunea creşte exponenţial, şi direct proporţional cu ea şi pulsul. Timpul, ce altăda...