Controverse

Azi, și nu doar azi, de ceva timp, cu mici excepții dar de scurtă durată, nu mă gândesc la lucruri vesele și cu siguranță nu o sa vorbesc despre ele. Știu că nu totul e alb sau negru, și deși știu, nu vreau să cred. Știu ca am spus că majoritatea sunt gri, unele mai închise altele mai deschise, dar azi și mai ales acum, prefer să cred ca totul e doar o succesiune rapidă de alb sau negru, și toate se intamplă atât de repede și atât de încet uneori, încât doar lasă impresia că ar fi gri. Roșu, galben, verde, albastru, se pierd prea des în oceanele de alb și negru. Azi, toți cei care aveau cândva culoare, au preferat să renunțe la ea. Visele nu rănesc pe nimeni... Ele dau culoare. Și culoarea lor, în contrast cu lipsa de culoare pe care o trăim, amplifică îndoielile și regretele. Cum ar fi fost dacă? Câțiva mai indrăznesc să se întrebe, mai puțini încearcă să răspundă și nimeni nu găsește un răspuns. Viața e ca un labirint, cu drumuri și posibiltăți infinite, dar timpul pe care îl avem pentru a găsi calea pe care ne-o dorim, e limitat. Unii nu o găsesc niciodată, alții nici măcar nu o caută. Alții aleargă în sus pe trepte atât de grăbiți să ajungă în vârful labirintului, încât nici măcar nu-și dau seama pe câți au lăsat în urmă, sau ce calcă în picioare. Furia și setea cu care urcă, îi împiedică să vadă ultima treaptă sau se gândească ce-i așteaptă dincolo de ea. Și orbiți de înălțimea la care au ajuns, nu se tem că vor cădea în gol, ci se aruncă singuri, imagindându-și, ca fiind atât de sus, legile fundamentale ale fizicii se vor inversa doar pentru ei. Nu vor găsi revoltătoare decizia lor de a sări, ci decizia Universului de a-i aduce cu picioarele pe pământ. Aici, nici măcar orgoliul rănit, nu-i va împiedica să aibă aceleași pretenții. Vor atât de multe, încât nu se mai bucură de nimic din ceea ce au și ajung să nu mai înțeleagă ce vor. Și din păcate, astăzi, din ce în ce mai mulți au început să își dorească să urce, pe treptele ierahice ale societății. Nu dorința lor de a urca e dureroasă, ci faptul că de acolo de sus, culorile la care altădată visau, se văd doar gri. Trăim într-o societate care în loc să ne învețe să gândim, ne învață la ce să ne gândim. Societatea asta ne învață ca toți trebuie să fim la fel, să nu visăm, să primim aceași răsplată pentru eforturi diferite și singurul nostru drept e să tăcem. Invidia și prostia au ajuns la apogeu. Poate sunt uneori cu voi, dar NU SUNT UNUL DINTRE VOI!