Despre... Întrebari fara răspuns

”Dileme existențiale”, așa ne-am obișnuit să numim întrebările apăsătoare pentru care nu avem răspuns. Dar cele mai des întâlnite sunt fără răspuns pentru că ele apar în urma unor întâmplări atât de oribile că până să auzi de ele, sau mai rău să le trăiești, nici măcar nu puteai concepe că există. Copilăria, pentru cei care au avut-o, este cu atât mai prețioasă cu cât ne îndepărtăm mai tare. Sinceritatea din ochii unui copil și inocența cu care te privește în ochi, sunt singurele lucruri normale în care mai cred azi. De mult nu mă mai surprinde nimic, dar asta nu înseamnă că nu mi se întamplă des să rămân fără cuvinte. Am căutat explicații și răspunsuri la întrebări pe care mi-e groază să le rostesc cu voce tare, dar acum, sper să nu le găsesc vreodată. Ne place să ne ascundem în spatele diferitor legi și coduri. Etică, bune moravuri, drepturile omului, sunt doar povești pompoase în care ne place să învelim adevărată natura a noastră, a oamenilor. O natură cu care nu ne naștem, ci pe care ne-o formăm voluntar și care devine cu atât mai hidoasă cu cat avansăm mai mult în vârstă. Copiii se rușinează când fac ceva ce știu ca e greșit și le vine greu să facă rău voluntar cuiva. Dar unde se pierde această inocență și mai ales de ce?  Prin ce proces cutremurător trec unii dintre aceștia încât să sufere o schimbare atât de radicală încât să-și piardă chiar și instinctele primare? Vechiul Testament ne învață că e: ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, care pot fi asociate apoi cu principii de bază ale mecanicii newtoniene clasice ”acțiune și reacțiune”. În mediul înconjurător care se află intr-o mișcare și schimbare continuă, involuntară și interdependentă, cauza acțiunii e în general ușor de identificat. Partea mai complicată intervine atunci când trebuie să identificăm cauza unei acțiuni voluntare, a unei ființe autodefinită ca fiind independentă. Poate cineva explica explica de ce alegem voluntar să părăsim calea pe care am urmat-o cu sfințenie cât timp am fost copii și să ne îndreptăm pe căile pe care le detestam înainte? Nici măcar ipoteza că am fi pragmatici nu explică asta. Cu toți căutam avantaje materiale, dar nu mai există pragmatici care să caute avantaje spirituale și pace interioară? Ce este pacea interioară? Mai există oameni fericiți? Mai știu adulții de azi să găsească măcar fericirea lor, dacă nu-i mai interesează fericirea altora? Într-o lume în care globalizarea vrea să ne ofere același stil de viată și același mod de gândire tuturor, vom fi toți răi? Și ce se va întampla cu cei care nu vor să fie răi? Se presupune că ar trebui să ne simțim privilegiați ca avem dreptul să alegem să ne conducă un hoț sau un hoț mai mic? Și dacă tratăm legile de azi cum am tratat principiile, visele și idealurile copilăriei, vom ajunge din nou să fim conduși de aceeași lege, a junglei? Trebuie într-adevăr doar cel puternic să supraviețuiască? Trebuie neapărat ca indivizii mai slabi să moară? Cât timp vom mai reuși”să ne ascultăm inima” și să acționăm pe baza sentimentelor noastre? Și partea proastă e că... Ăsta e doar începutul?!