Din diferite motive, nu găseam motivaţia necesară. Nu vreau să vorbesc prea mult despre motive, o să spun doar că am şi eu dreptul la povestea mea. O poveste cu multe variante şi număr de perspective egal cu al celor care, în mod mai mult sau mai puţin voit, o spun. Nu o să mă pierd în detalii, dar o să vorbesc şi despre ele, la modul general, într-o postare ulterioară.
Sunt unul dintre cei care încă mai crede în scopuri şi mijloace. Îmi place să cred că, incă toate lucrurile au sens chiar şi atunci când eu nu îl găsesc, şi că există un raport de cauzalitate bine definit între ele. Sunt enervant, arogant, încăpăţânat, gras, simpatic, uneori prietenos, alteori răutăcios, leneş, pragmatic, egocentrist, bun ascultător, uneori prea vorbăreţ, alteori prea tăcut. Sunt greu de înţeles, uneori chiar şi pentru mine. Am multe calităţi şi defecte, ca oricare om, de altfel, ele nu fac altceva decât să mă definească, dar pe scurt, tot eu sunt.
Scriu azi pentru că, am aceleaşi motive ca de fiecare dată când am făcut-o: îmi place să scriu. Întotdeauna mi-a plăcut, dar nu de fiecare dată îmi găseam cuvintele. Povestea mea nu e una deosebită, nu este nici măcar una care consider că ar merita să fie scrisă, dar o scriu pentru că îmi place. Dacă sunt atât de multe lucruri pe care unii le cred despre mine şi alte lucruri, ceva mai puţine, pe care alţii le spun despre mine, eu de ce nu aş putea scrie măcar o parte din lucrurile pe care le ştiu despre mine?
Azi, nu am făcut încă aproape nimic din ceea ce promiteam în postările anterioare. Unele dintre ele poate nu voi pute să le fac vreodată, dar ştiu însă că voi încerca. O perioadă lungă de timp am străbătut-o evitând momentele de plus şi minus de care vorbeam anterior, nu am fost nici tristt nici fericit, dar am fost rece. Îmi dau seama că nu asta îmi doream cu adevărat, şi cărei inimii nu-i lipsesc momentele în care tresaltă de emoţie? Intensitatea sentimentelor, cu cât e mai mare, cu atât e mai plăcută, pentru că ne face să conştientizăm că încă trăim, că încă ne dor anumite evenimente şi că încă ne bucură altele. Şi dependenţa de ele e una constructivă, pentru că trezeşte amintiri şi gânduri, de mult tăinuite, în labirintul conştiinţei noastre. Unele au fost uitate pentru că încă ne afecteză, altele pentru că nu le-am preţuit suficient, dar ele sunt deootrivă importante, pentru că ne şlefuiesc sufletele, şi acestea, precum diamantele, sunt preţioase cu adevărat abia atunci când, viaţa, bijutierul în mâinile căruia suntem încredinţaţi, dă naştere încă unei opere de artă. Armonia cu care ne acceptăm soarta şi lupta pe care o ducem pentru a ne creea destinul sunt doar feţe diferite ale aceleiaşi nestemate. Şi fiecare dintre noi, voluntar sau involuntar va trebui să fim mulţumiţi de felul în care ea arată, atunci când ea este finaliztă, dar până atunci, calitatea ei, depinde de felul nostru individual de a fi.
Sunt unul dintre cei care încă mai crede în scopuri şi mijloace. Îmi place să cred că, incă toate lucrurile au sens chiar şi atunci când eu nu îl găsesc, şi că există un raport de cauzalitate bine definit între ele. Sunt enervant, arogant, încăpăţânat, gras, simpatic, uneori prietenos, alteori răutăcios, leneş, pragmatic, egocentrist, bun ascultător, uneori prea vorbăreţ, alteori prea tăcut. Sunt greu de înţeles, uneori chiar şi pentru mine. Am multe calităţi şi defecte, ca oricare om, de altfel, ele nu fac altceva decât să mă definească, dar pe scurt, tot eu sunt.
Scriu azi pentru că, am aceleaşi motive ca de fiecare dată când am făcut-o: îmi place să scriu. Întotdeauna mi-a plăcut, dar nu de fiecare dată îmi găseam cuvintele. Povestea mea nu e una deosebită, nu este nici măcar una care consider că ar merita să fie scrisă, dar o scriu pentru că îmi place. Dacă sunt atât de multe lucruri pe care unii le cred despre mine şi alte lucruri, ceva mai puţine, pe care alţii le spun despre mine, eu de ce nu aş putea scrie măcar o parte din lucrurile pe care le ştiu despre mine?
Azi, nu am făcut încă aproape nimic din ceea ce promiteam în postările anterioare. Unele dintre ele poate nu voi pute să le fac vreodată, dar ştiu însă că voi încerca. O perioadă lungă de timp am străbătut-o evitând momentele de plus şi minus de care vorbeam anterior, nu am fost nici tristt nici fericit, dar am fost rece. Îmi dau seama că nu asta îmi doream cu adevărat, şi cărei inimii nu-i lipsesc momentele în care tresaltă de emoţie? Intensitatea sentimentelor, cu cât e mai mare, cu atât e mai plăcută, pentru că ne face să conştientizăm că încă trăim, că încă ne dor anumite evenimente şi că încă ne bucură altele. Şi dependenţa de ele e una constructivă, pentru că trezeşte amintiri şi gânduri, de mult tăinuite, în labirintul conştiinţei noastre. Unele au fost uitate pentru că încă ne afecteză, altele pentru că nu le-am preţuit suficient, dar ele sunt deootrivă importante, pentru că ne şlefuiesc sufletele, şi acestea, precum diamantele, sunt preţioase cu adevărat abia atunci când, viaţa, bijutierul în mâinile căruia suntem încredinţaţi, dă naştere încă unei opere de artă. Armonia cu care ne acceptăm soarta şi lupta pe care o ducem pentru a ne creea destinul sunt doar feţe diferite ale aceleiaşi nestemate. Şi fiecare dintre noi, voluntar sau involuntar va trebui să fim mulţumiţi de felul în care ea arată, atunci când ea este finaliztă, dar până atunci, calitatea ei, depinde de felul nostru individual de a fi.
Comments
Post a Comment