Toata lumea... MINTE!

Si cel mai adesea, ne mintim singuri. Inevitabil, a venit momentul sa revin cu alte ganduri, care ma preocupa acum. Spuneam in postarile anterioare ca momentele de zero sunt cele mai importante, pentru ca ele confera liniste. O liniste, la care, doar noi, din diferite motive, renuntam, sperand ca de data aceasta vom fi atat de fericiti incat, orice s-ar intampla, nu putem cadea sub zero. Am facut greseala sa cred din nou, sa sper, sa vreau si recunosc, mi-a facut placere, si un timp am uitat ca... O sa simt nevoia sa scriu. Fiecare moment in care suntem dezamagiti este precedat de un altul, in care credem ca lumea e a noastra si ca totul ne este permis si ne luam angajamente si facem promisiuni, si valul ne poarta cu avantul lui, pana cand inevitabil se loveste de stanci. Cu cat e mai mare valul de entuziasm care ne cuprinde, cu atat mai dureroasa e caderea. Unele valuri sunt atat de intense si dureaza atat de mult, ca uneori ne lasa impresia ca stancile pe care le vedem in departari, sau daca nu le vedem, cu siguranta stim ca exista, sunt prea mici pentru a ne impiedica si de aceasta data de ele. Da, asa suntem noi, avem o raza de lumina si credem ca putem lumina o lume intreaga. Si mii de vise ne cuprind, si incepem sa ne amagim singuri, pana cand realitatea ne trezeste. E rece, e dureroasa, dar e reala si mai ales necesara. Visam si vrem cate in luna si in stele si pentru intervale infime de timp chiar credem ca le putem avea. Cuvinte care altadata pareau prea mari, ni se par nimicuri azi, si alergam dupa ele, indepartandu-ne de tot ceea ce ne-am promis ca n-o sa mai facem si pe care azi le facem, doar pentru ca am inceput iar sa credem. Si incepem din nou, sperand ca de data aceasta va fi asimetrica, simetria din care nu reusim sa iesim. Si azi promit din nou, ca nu o sa mai incalc nicio promisiune pe care am facut-o, inainte sa promit ceea ce azi sunt nevoit sa promit. Si pentru a nu stiu cata oara incep sa cred ca o sa fiu asa cum nu as vrea sa fiu, dar cum ar trebui si rece, sa privesc absent, la toate care ma indeamna sa fiu asa cum sunt cand nu mai scriu. Mi-e dor de multe, dar azi vreau sa fiu sincer cu mine si sa nu ma mai mint ca o sa fie cumva, cand habar n-am cum. Vreau sa plutesc pe o apa linistita, privind in departari la valurile altora cum se izbesc de stancile peste care nu cred ca o sa trec vreodata. Sunt resemnat, dar macar sunt sincer, m-am saturat sa astept valul care sa ma poarte, unde nici gandurile mele n-au ajuns inca, cu toate ca stiu ca e inevitabil. Azi vreau sa tac si vreau sa tac si maine, si vreau sa scriu, nu sa vorbesc.