E una din multele nopți în care nu pot dormi... Sunt atât de multe în ultima vreme încât am început să cred că așa e normal. Poate vă întrebați de ce nu pot dormi? Probabil că dacă știam de ce nu pot, așa bine visam că scriu pe blog... Multă vreme am lăsat impresia că nu-mi pasă, dar sufletul meu a fost mereu ca o fereastră vara și fiecare a putut privi prin ea și mai ales a înțeles ce a vrut să înțeleagă. Întotdeauna mi-a plăcut să am încredere în oameni, mi-a plăcut să-i ajut si să-i înțeleg pe alții, chiar mai mult decât m-am ajutat și m-am înțeles pe mine. Într-adevăr nu mi-a păsat, nu mi-a păsat de mine și de felul în care îmi trăiesc viața, dar niciodată nu i-am sfătuit pe alții să repete greșelile mele. Tot ceea ce am făcut până acum, am făcut cu drag și chiar și atunci când am greșit, am greșit din toată inima. Am făcut doar promisiuni pe care eram sigur că le pot onora, nu le-am onorat pe toate încă, dar cu siguranță o voi face cândva, nu știu să vă spun exact când, pentru că, nu toate depind de mine. Încrederea, e ca și energia, nu se creează nu se consumă ci se transformă...
Într-o ecuație diferențială complexă, cum este viața, îmi plăcea să cred că sunt una dintre constantele cu care reușești să-i găsești soluțiile, dar cu cât mă adâncesc mai tare în rezolvarea ei, îmi dau seama că de fapt eu sunt necunoscuta și că această ecuație nu are soluții, sau dacă are, eu nu o să le găsesc degrabă. Nu e un secret că n-am fost niciodată un bun matematician, dar credeam totuși, că știu analiza mai bine. Mă pricep să-i analizez pe alții, dar în privința mea, greșesc atât de des încât încep să cred că o fac întenționat. Și îmi place să cred că sunt așa cum aș vrea să fiu, nu cum știu că sunt și nu vreau să recunosc. Ne place atât de mult să vedem ceea ar putea fi un om, încât nici măcăar nu ne mai pasă cum este. E ca și atunci când privești un pahar umplut pe jumătate cu apă, uneori îl vezi jumătate plin, alteori jumătate gol. Dar jumătățile astea de măsură sunt cele care stârnesc mai multe întrebări și întotdeauna răspunsurile la ele sunt intrepretabile. Cum ar fi fost dacă? Am ajuns să urăsc atât de mult întrebarea asta... Chiar mai mult decât situațiile în care ajung să mă gândesc la ea. Am căutat atât de mult răspunsul care să facă lumină în cazul ei, încât mă speriu ca un vampir, la prima rază de soare. Poate de asta e mai bine să nu le știm întotdeauna pe toate. Unele adevăruri, dor mai tare decât toate minciunile la un loc și am început să prefer o minciună bună, care să mă ajute să dorm, decât un adevăr incontestabil care să mă țină treaz. M-am săturat să regret greșelile altora și să visez cu ochi deschiși cum ar fi fost lucrurile dacă depindeau de mine și nu de unele decizii pe care le iau alții. Și pentru prima dată, recunosc, mi-e frică, dar drumul întunecat pe care merg acum, se va lumina odată cu răsăritului soarelui.
Comments
Post a Comment