Limitele caracterizează aproape toate aspectele principalele ale vieţii noastre. Unele limite, sunt într-adevăr benefice şi chiar utile, dar în majoritatea situaţiilor, limitele dau naştere la tot mai multe limitări. Există o limită de viteză, o limită de vârstă pentru aproape orice, la şcoală există o notă minimă şi o notă maximă, la muncă există o limită de salarizare, ai o limită de timp pentru orice ai face. Pot spune astăzi, că ne-am făcut un obicei din a impune limite nouă şi altora.
Şi da, într-adevăr, cu toţii avem atât limite, cât şi limitări. Societatea ne impune limitele, iar viaţa ne impune limitările, în schimb felul în care le percepem noi şi mai ales măsura în care reuşim fiecare să le depăşim depinde de noi. Unele limite sunt real şi obiective, altele sunt imaginare şi subiective, doar prin simplu fapt că nimeni nu a mai făcut depăşit această limită până acum. Şi toţi iubim poveştile de succes ale celor care depăşesc limitele care pentru noi păreau batute în cuie, dar pe cât de mult iubim poveştile lor, pe atât de tare, uneori înzecit mai tare dor eşescurile noastre. Ce facem noi diferit faţă de ei? Gândim diferit! Credem că prima încercare trebuie sa fie perfectă, că orice om de succes nu a eşuat niciodată. De asemenea, mai credem că dacă nu ne încadrăm într-un interval de timp, în care au reuşit alţii să se încadreze atunci suntem mai puţini valoroşi. Mai credem unii că "Exită un moment potrivit pentru toate!", da oricum s-ar face, acel moment prielnic, nu e acum. Sau mai rău ne gândim că făcând aceleasi sacrificii ar trebui să obţinem aceleaşi beneficii. Acestea sunt doar câteva, din infinitatea de perspective greşite pe care le avem asupra succesului. Şi oricum am gândi, întotdeauna găsim mai multe scuze pentru a nu face un lucru, decât motive să facem lucrul respectiv.
Întrebarea mai importantă este ce ne opreşte să gândim altfel? Tocmai limitele alea imaginare, care nu sunt scrise nicăieri dar ni le repetăm mereu în gând. Toate încep cu "nu ştiu dacă pot să..." şi după câteva încercări eşuate se transformă în "Am încercat să.. dar nu pot." ca mai apoi să ajungă în cel mai simplist stadiu: "Nu pot!". Şi da e dureros să vrei să depăşeşti o limită şi să crezi că nu poţi pentru că atunci când crezi că poţi sau că nu poţi face un lucru, ai întotdeauna dreptate. Singura diferenţă este ceea ce crezi.
Dar limitele de unde vin? Aş spune că limitele vin din dorinţa noastră excesivă de a progresa. Şi progresăm intr-adevăr atunci când reuşim să urmăm toşi paşii pe care n-i-am propus. Problemele şi limitările apar abia atunci când nu reuşim. Şi nu reuşim de multe ori nu pentru că nu sunt rezonabili atunci când stabilim paşii ci pentru că oricâte variabile am luat în calcul, nu putem lua toate variabilele în calcul. E greşit să credem că suntem atotştiutori, dar faptul că nu suntem nu ne împiedică de multe ori să facem estimări foarte apropiate de rezultatul real. Ele ne apropie de realitate, dar cu cât ne apropie mai tare de realitate, cu atât necesită mai mult timp, iar uneori dacă ne oprimăm să analizăm ceea ce avem de făcut, petrecem atât de mult timp analizând, încât nici măcar nu mai apucăm să acţionăm. Trebuie deci, să găsim mereu un echilbru între timpul în care gândim şi timpul în care acţionăm. Asemeni elaborării unei teoreme, aplicaţia ei în practică este ceea ce aduce beneficii, nu enunţarea ei.
Aş încheia printr-un joc de cuvinte. Progresul necesită raţiune. Raţiunea impune limite. Limitele aduc limitări. Limitările cauzează frustări. Frustrările limitează progresul. E ca un cerc, pe care ori de câte ori l-ai parcurge, mereu ajungi acolo de unde ai început. Parcă lipseşte ceva, nu? Progresul necesită raţiune, dar deopotrivă necesită comunicare, toleranţă, răbdare, perseverenţă, înţelegere şi multe alte lucruri pe care acum nu le mai scriu (ca e târziu sau devreme). Şi o să ne mai "jucăm" pe tema asta într-un viitor nu foarte îndepărtat.
Comments
Post a Comment